Virgula lui B.

(n-am putut să-i scriu numele complet )

Sunt apolitică.
Cunosc doar vreo k nume (k=1,10) din tot teatrul ăsta ce se desfăşoare la tv/prin guvern/parlament şi sincer, cred că doar de Băsescu ştiu exact ce funcţie ocupă. Habar n-am cu ce se mănâncă toate aburelile astea legate de miniştri, legi etc. Nu mă pasionează absolut deloc şi mă simt foarte bine cu statutul meu

Deci sunt apolitică, da, dar nu şi agramată.
Câţi dintre voi aveţi de gând să votaţi cu Băsescu? Nici dacă aş avea drept de vot, nu l-aş alege din nou pe ăsta. Şi nu din cauză că n-a făcut nimic pentru ţară sau chestii dinastea… v-am zis că nu mă pricep la subiect, deci habar n-am cât am progresat/regresat de când e el la Cotroceni. Dar sincer n-aş putea vota un om căreia îi face reclamă un afiş scris greşit dpdv gramatical. Pe mine mă zgârie pe creier toate clişeele de gen şi de-asta nu m-am putut abţine să nu vă arăt şi vouă. Ideea e că nu se pune virgulă între “frică” şi “nu” din fraza “De ce le e frică nu scapă”. E ca şi cum ai pune virgulă între “mine” şi “nu” din propoziţia “De mine nu scapi”. Îmi place foarte mult că toată lumea se crede super-inteligentă, super-cultivată atunci când foloseşte virgulele la întâmplare. Acuma eu înţeleg că n-o fi scris Băse chestia aia, dar chiar atât de proastă e lumea din jurul lui, încât să nu-şi fi dat nimeni seama de virgula aia? Bine, ştiu că pare o chestie mică, neînsemnată, iar eu tind să devin o scorpie ce nu-i în stare să accepte nicio greşeală. Da’ asta tot nu mă încălzeşte cu nimic. Pentru mine, Băsescu va rămâne din cauza asta un agramat penru totdeauna.

E adevărat că înainte de ziua alegerilor, e obligatoriu ca toate afişele electorale să fie date jos? Doamne-ţi ‘mulţam, o să pot merge liniştită pe stradă. Fără câte-un Băse la fiecare colţ şi fără sutele alea de virgule ce mă stresează!

Mă lasă rece toată propaganda asta electorală care se face posibililor viitori preşedinţi. Din punctul meu de vedere, e complet inutilă. Cred că nimeni nu e atât de bătut în cap încât să nu recunoască acelaşi scenariu, acelaşi clişeu ce se repetă de fiecare dată înainte de alegeri. Deci chiar nu-mi pasă cine va câştiga. La noapte tot la fel de bine o să dorm, fie că iese Crin, fie că iese Băse. Atâta timp cât bacul rămâne şi la anul cum e acum, pot să jur cu mâna pe inimă că mi se rupe de politică.

Şi gata, că un post despre politică pe blog e mult mai mult decât media permisă.

PS: Nu uitaţi să votaţi cu Băsescu, căci altfel aveţi un loc de veci rezervat pentru săptămâna viitoare la Belu: click

Speechless.

Speechless grief.

Vineri, 13

Vineri, 13 şi marţi, 13 sunt zilele mele preferate de când mă ştiu.

Dacă nu mi-ar fi zis cineva de dimineaţă că azi de vineri 13, tot mi-aş fi dat seama. Ştiţi cum? Simplu Zilele de 13 sunt de regulă cele mai norocoase zile din an pentru mine. Într-o zi de 13 am câştigat la Maggi, a fost 13 ziua în care mi s-a spus primul cel mai sincer “te iubesc” şi tot în 13 am aflat că am intrat la liceu unde vroiam. Şi astea sunt doar situaţiile pe care mi le aduc aminte… ca să vedeţi cât de mult înseamnă superstiţiile pentru mine

Îmi place când văd pisici negre şi nu fac 3 paşi înapoi. Am impresia că sfidez superstiţia. Mi se pare foarte tare să spargi o oglindă. Când te apleci să ridici cioburile de pe jos, se întâmplă un fantastic joc de imagini ale feţei tale reflectate în bucata aia de stică… E foarte mişto Şi trecutul pe sub scară nu-l practic nu din cauză că mi-ar fi teamă să nu mă mai mărit, ci pentru că există în aproape 100% din cazuri şanse să am loc să trec PRIN CEALALTĂ parte a scarei. Deci nu pe sub ea.

Mă amuză fantastic de tare toate teoriile astea referitoare la paraskevidekatriafobie-frica de zilele de vineri 13. Se zice că în zilele astea există 3 ceasuri rele. Destul de tare, dacă e să luăm în considerare faptul că în alte zile sunt [4,24) ceasuri rele. De teama întorsului din drum nici nu mare are sens să vorbim, ea e atât de împlântată în toată lumea încât cu greeeu aş putea face pe cineva să renunţe la ea. În unele state, oamenii refuză să-şi pună număru 13 pe casă sau să se căsătorească într-o zi de 13. Chiar, voi v-aţi căsători într-o zi de 13? Cred că ar fi foarte tare Când te gândeşti că de-abea găseşti locuri la restaurante şi biserici înaine de o nuntă, chiar îţi mai pasă ce număr are ziua available?

Anyway, voi cum aşteptaţi zilele de vineri, 13? Vă e frică de ele? Aveţi ceva superstiţii & co.?

SEMNUL de P.C. şi Kristin Cast

A citit cineva “Semnul”,  de P.C. şi Kristin Cast?

Am primit azi newsletterul de la Diverta şi răsfoindul în căutare de ceva cărţi noi şi bune de citit, am dat de un citat foarte interesant:

„In clipa in care am inchis in urma mea usa grea de lemn a salii de recreere am luat-o innebunita, orbeste la fuga. Nu stiam incotro ma duc, stiam doar ca vreau sa ma fac nevazuta. Am baut sange, sangele pustiului aluia oribil, si mi-a placut! Si mai rau de atat era ca mirosul imi parea cunoscut pentru ca il mai simtisem atunci cand Heath se manjise de sange pe maini. Nu fusesem atrasa de un nou parfum, ci de sangele lui. Si il mai simtisem si ieri pe hol, cand Afrodita ii crestase coapsa lui Erik si imi dorisem sa-i ling si eu sangele. Eram o ciudatenie a naturii. Am simtit ca nu mai pot sa respir, m-am prabusit pe piatra rece a zidului exterior al scolii, cu respiratia intretaiata, si am vomitat si sufletul din mine.”

Şi, na, pentru că aşa sunt eu mai curioasă din fire, am căutat să văd cărei cărţi îi aparţine . N-am mai auzit până azi de ea (e apărută în 2009) şi pe net nu sunt deocamdată foarte multe informaţii despre volumul respectiv. Voi aţi citit-o? Cum vi s-a părut? Merită cumpărată de un maniac de lectură sau nu?

PS: If you have read the book, please don’t tell me anything about the plot
PPS: La ce altă carte de genul ăsta vă duce cu gândul citatul de mai sus?

Do you love me? Then let me go…

Would you like to have your own personal Sweet November?

All we have is how you remember me – I want that memory to be strong and beautiful – don’t you see?.. if I know I am remembered that way, I can face anything, anything… you’re my immortality…

November is all I know. And all I ever wanted to know.

. . . it will never get better or sweeter than you. . . you are my forever. . .

Surrender all the attempts to control life, yours or mine. I live for one thing: to love you, to make you happy, to live firmly and joyously the moment.

Îmi place foarte mult

Deci nu-mi place Cream deloc. Nu mi-a plăcut şi n-o să-mi placă niciodată. Faptul că melodia asta mi se pare atât de genială e doar excepţia care întăreşte regula. OK? Deci nu! Cream nu!

Bun, revenind.
Ca de obicei, când am ceva important de făcut sau când sunt în criză de timp îmi vine cheful de scris pe blog. Şi inspiraţia, desigur Şi azi vroiam să vă povestesc despre nervii care mă apucă atunci când mă apuc de făcut o chestie şi n-am timp s-o termin. Încep o carte, de exemplu, şi pur şi simplu n-am vreme să citesc din ea mai mult de 2-3 pagini pe zi. Acelaşi lucru păţesc şi cu filmele (din cauza asta am ajuns să mă uit la 2 filme pe lună, în loc de 10 ) Degeaba încerc să-mi fac timp, că TOT şcoala rămâne prioritară. TOT cartea de engleză are cele mai multe capitole de recapitulat şi TOT tema la mate e cea tre’ făcută că de nu, e bai mare. Buuuun…să zicem că m-am obişnuit cu situaţia.

Dar când vine vorba de o carte foarte bună, pe care n-o mai pot lăsa din mână, poa’ să vină cine-o vrea, că tot nu mă opresc din citit. Şi aşa bine mă simt când ştiu că am foarte mult de învăţat la materia X şi eu o sfidez citind foarte mult în schimb

Am avut noroc cu mutatul ăsta din vară… nici n-aveţi idee câte cărţi bune am găsit în biblioteca mea . Cărţi care de-abia aşteptă să fie devorate. Era şi Pasărea Spin(de Coleen McCollough) printre ele şi normal că nu m-am putut abţine să n-o citesc din moment ce e o poveste de dragoste (addiction, sorry ) Bineînţeles că am început s-o citesc de 3 săptămâni şi încă nici n-am terminat primul volum .

Dar ideea e că pe mine mă lovesc foarte tare toate poveştile de dragoste pe care le citesc. Nu ştiu, e aşa de greu să le rezist… În Pasărea Spin am avut ocazia să citesc despre o iubire diferită faţă de ceea ce eram obişnuită să citesc. Este vorba despre Meggie, o fetiţă mutată împreună cu familia ei din Noua Zeenlandă în Australia la o mătuşă de-a ei. La Drogheda, ferma acestei mătuşi, Meggie îl cunoaşte pe preotul Ralph în care găseşte un foarte puternic sprijin psihic şi de care ajunge inevitabil să se îndrăgostească, neţinând seama de diferenţa de vârsta sau statutul social al acestuia. Preotul Ralph de Bricassart ştie foarte bine că el aparţine bisericii şi nu se poate lăsa prins în mrejele unei iubiri care până la urmă, poate dispărea în orice secundă. Dar Meggie nu încetează nicio secundă să-l iubească cu toată fiinţa ei, fără să ştie că undeva în străfundul inimii preotului, sentimentele îi sunt împărtăşite. Preotul pleacă de la ferma Drogheda, însă n-o va putea uita pe Meggie

Au fost momente când numai statul în genunchi pe marmura rece a capelei, până când nu se mai putea mişca de durere l-a oprit să ia trenul spre Drogheda[...]. Înainte, singurătatea lui fusese un lucru impersonal, nu putuse să spună niciodată că prezenţa cuiva ar fi remediu pentru singurătate. Dar acum, singurătatea lui avea un nume: Meggie, Meggie, Meggie…

Coleen McCollogh despre Ralph de Bricassart

Meggie va ajunge să se căsătorească cu Luke O’Neil, un fermier care seamănă foarte mult fizic cu preotul Ralph, dar care nu are nimic din spiritul acestuia. Chiar dacă la început o iubeşte pe Meggie, Luke ajunge mai târziu ajunge să o vadă doar ca un obiect de făcut copii. Pentru el, a strânge bani şi a deveni bogat era scopul principal al vieţii. Meggie n-a fost niciodată fericită alături de el pentru că în sufletul ei nu-şi va putea niciodată uita adevărata iubire.

Şi fără să vreau, stau şi mă gândesc cum e să trăieşti cu cineva pe care nu-l iubeşti. Am înţeles, nu se compară vremurile acelea cu ale noastre, dar mintea mea de copil de 17 ani chiar crede că femeie care a trăit acum 100 de ani cu un om pe care nu-l iubea era la fel de nefericită ca o femeie din secolul 21 care are lângă ea un bărbat pentru care nu simte nimic. Nu ştiu, poate că în astfel de cazuri e mai bună singurătatea.

Eu chiar cred în toate fazele astea cu dragostea adevărată şi sufletul pereche şi din nou – o să aveţi nevoie de argumente foaaarte solide ca să mă convingeţi că e normal să gândesc aşa la vârsta asta şi că realitatea e de fapt…alta Nu aş putea trăi cu un om de care m-am ataşat. Nu aş putea trăi cu un om cu care există posibilitatea să ajung la un moment dat să mă înţeleg. Nu aş putea trăi cu un om care-mi satisface toate poftele materiale. Eu aş putea trăi doar cu omul fără de care nu pot .

Am plecat… Mă aşteaptă Meggie şi Ralph

Ora de shopping

Doamne, mare dreptate avea cine zicea că dacă vrei să-i imprimi unei fete zâmbetul pe buze trebuie să o duci la o tură de shopping . Bine, nu generalizăm, dar nu cred că sunt multe fetele în care nu se naşte hormonul fericirii după fiecare tură din celebrul probat, cumpărat, probat, cumpărat, probat, cumpărat…

Deci da,  aţi ghicit. Azi (21 oct) sunt foarte bine dispusă şi nu neapărat din cauză că e ziua mamei mele, ci pentru că am avut ocazia perfectă să colind magazinele. Am ajuns la concluzia că încă am o maaare bulină neagră la alesul cadourilor potrivite, dar cel puţin indiferenţa faţă de bani în momentul în care văd ceva care chiar îmi place e ÎNCĂ foarte vie E incredibil cu ce viteză cresc hormonii fericirii unei fete în momentul în care ia pe ea o rochiţă şi vede cât de bine îi stă.  Sau atunci când îi găseşte pe ei…pe cei pe care i-a căutat de secole… pe PP (Pantofii Perfecţi). Bineînţeles că nu vreau să vorbesc despre momentele în care ea îşi dă seama că picioarele-i sunt prea groase pentru rochiţa X sau că fusta Y îi stă ca un sac în călduri.

Am ajuns la concluzia că am un cult pentru hainele bune. Salivez după orice piesă vestimentară care mă atrage şi critic fără nicio reţinere orice mă zgârie pe creier. De multe ori mi s-a întâmplat să merg pe stradă şi să râd de felul în care analizez fiecare ţinută. M-am gândit uneori cum ar fi fost dacă aş fi avut ocazia să ajung designer. Cine ştie ce revoluţii aş fi făcut în modă

Dar să revenim. Ieri cultul meu pentru haine a suferit o mare lovitură în orgoliu . Am fost aseară la un bal de-al bobocilor şi cum tradiţia nu mă lasă să nu-mi iau ceva nou (când îmi permite intensitatea vântului din portmoneu ) înaintea fiecărui eveniment mai mult sau mai puţin important, am fugit un pic de la şcoală am făcut o oră suplimentară, extraşcolară. Oră de shopping. Nu ştiam exact ce vreau să îmbrac, căutam doar ceva nou şi diferit. Şi normal că am găsit rochiţa perfectă. Şi normal că mi-am luat-o. Şi da… normal că am ajuns acasă în faţa judecătorului* care, din motive necunoscute mie, mi-a interzis să apar în faţa atâtor profesori (reamintesc, era un bal de-al bobocilor) aşa îmbrăcată. Asta e, rămâne pentru data viitoare.

Doamne, ce crudă e viaţa.

PS: Nu mă pot abţine să vă intoxic cu noua mea obsesie

Rihanna – Russian Roulette [NEW SONG]

_____________________________________________________________________

* Judecător = persoana din familie în care am cea mai mare încredere când vine vorba de o ţinută nouă. Admit că s-ar putea ca statutul acesta să-i revină cât de curând altcuiva, din motive de vârstă şi concepţii.

Dincolo de tăbliţă

Să nu-mi zică cineva mie că generaţia noastră e aiurea că se îndepărtează de zonele rurale ale ţării că aveţi mari şanse să mă vedeţi făcând o criză de nebunie. Asta e, cred, cea mai tâmpită afirmaţie pe care am auzit-o vreodată: “Toţi pleacă de la sate. Aici rămân doar bătrânii şi uite cum moare tradiţia şi viaţa de dincolo de oraş.” Vreţi să ştiţi părerea mea?

Mi se pare perfect normal ce se întâmplă, benefic şi o să aveţi nevoie de nişte argumente foarte solide ca să mă convingeţi că migraţia tinerilor de la ţară la oraş e ceva rău. Unu la mână, dacă aş fi un tânăr ce locuieşte la ţară, mi-aş dori din tot sufletul să plec de acolo (măcar pentru o perioadă) ca să pot să învăţ să mă dezvolt, să studiez, să fac parte dintr-o societate cu oameni de toate felurile, într-un cuvânt – să-i dau şansa vieţii să mă călească. Cum te poţi dezvolta tu ca om, din moment ce mergi la o şcoală generală din mai ştiu io care Răscăcăuţ de Câmpie, faci 4 ore alături de alţi 2 copii din clasa a IV-a, 3 din a VI-a şi 1 din a VIII-a, vii acasă, mulgi vaca, dai la găini şi aşa mai departe? S-au dus vremurile părinţilor şi bunicilor noştri, în care viaţa la oraş era o fiţă. Acum fiecare are dreptul la o baie civilizată (cu apă caldă la discreţie), nu un WC ce stă să cadă în fundul curţii, un termopan care să-i ţină măcar iarna de cald şi un supermarket în apropiere de unde să-şi poţi lua la orice oră mâncare dacă chiar are nevoie.

Eu chiar cred că suntem o ţară cu un ridicat potenţial de dezvoltare economică şi socială. Nu fac parte din grupul pesimiştilor ce susţin sus şi tare că suntem o ţară de rahat, pentru că încerc să privesc binele din fiecare rău care se întâmplă. Şi din cauza asta cred că ar trebui ca fiecărui adolescent ce stă la ţară să i se dea şansa de a face parte din viaţa de la oraş. Ce viitor îşi poate crea el, ca persoană în mâinile căruia stă viitorul ţării, dacă el acum cutreieră dealurile şi mulge vacile de dimineaţă? V-aţi pus vreodată problema legată de câţi copii cu uriaş potenţial intelectual şi tehnic se pierd pe parcurs, doar din cauză că nu au avut şansa să se dezvolte?

Am avut norocul să am bunici la ţară şi până pe la vreo 13-14 ani mergeam cu tata aproape săptămânal la ai lui acasă. Şi pot să afirm cu mâna pe inimă că am văzut cum se trăieşte la ţară. Mie mi se părea grea viaţa acolo, pentru că eram obişnuită cu oraşul. Pentru ei, era ceva normal. Poate mulţi dintre ei nici nu ştiau că ar avea dreptul la alt stil de viaţă.

Oricum, să nu mă înţelegeţi greşit Viaţa la ţară e frumoasă,  are o mulţime de avantaje (aer curat, multe fructe, legume, drumuri pe care te poţi plimba în voie, animăluţe, pâine proaspătă, oameni ce se cunosc la tot pasul etc etc etc…), dar nu e făcută pentru tineri. Cel puţin nu pentru tinerii secolului XXI. Ei sunt viitorul şi ei merită tot ce-i mai bun. Celorlaţi – drum bun şi cale bătută

Şi ca să schimbăm puţin placa, ia daţi un play mai jos:

Vreau acasă!!

Deci mor dacă nu ajung săptămâna asta acasă LA MINE, în camera MEA şi în patul MEU.

Deja mi-o ajuns. O vară întreagă în care n-am ştiu ce înseamnă să am camera mea, să nu mă deranjeze nimeni, să mă culc la ce oră au chef muşchii mei, să citesc până-mi cădeau ochii în călcâie, să vorbesc cu el până-mi zicea: “Pui, hai la culcare că e dimineaţă imediat “

Pfuai, şi când mă gândesc că peste câteva zile mă mut acasă… îmi vine să sar în sus de bucurie.

Da’ mi-e frică să nu fac gaură prea mare în tavan.

Şi să nu-mi facă săritura un cucui prea mare.

Contează ce spun ei?

Iar vine un post inspirat de pe alt blog

Mi-am adus aminte că anul trecut într-o oră de psihologie ne-am jucat un joc foarte drăguţ: fiecare lua o foaie mare de hârtie, îşi scria numele pe ea, scria sub nume 3-4 lucruri despre el pe care nu le ştiu ceilalţi colegi şi dădea foaia să circule prin clasă. Fiecare coleg ajungea la un moment dat să aibă în faţă foaia fiecărui coleg, pe care trebuia să scrie, fără să se semneze, nişte chestii sincere despre “proprietarul” colii de hârtie. Să vedeţi ce scrie pe foaia mea :

• Persoană sociabilă, care susţine sus şi tare ce crede…câteodată acest lucru iritând oamenii din jur. În rest, o persoană de treabă pe care te poţi baza.
• Persoană sociabilă, activă, cu poftă de viaţă, care vede întotdeauna partea bună a lucrurilor.
• Părerea mea este că eşti normală : )) Adică am o părere bună despre tine.
• O persoană deşteaptă şi puţin ciudată (ciudăţico )
• “Fetiţă cuminte”, ştie să-şi planifice foarte bine munca şi se implică în multe activităţi, activă şi optimistă
• Foarte schimbată faţă de anii precedenţi în bine. Parcă mai realistă.
• I-ai frânt inima lui Raica.
• Prietenoasă,
• Persoană de încredere
• Într-adevăr, foarte conştiincioasă, plus că te implici foarte mult. Te-aş vedea un manager faimos. Sigur vei fi un om de calitate pentru că ai o percepţie corectă asupra celorlalţi.
• Foarte conştiincioasă, de treabă, de încredere
• Eşti o persoană foarte înţelegătoare, căreia îi place să râdă, crede cu tărie în convingerile ei şi nu e uşor de influenţat.
• Eşti foarte de treabă, deschisă, dar trebuie să-ţi exprimi personalitatea mai evident; eşti jovială.
• Nu-mi place cum explici unele lucruri şi ar trebui să fii deschisă, să fii tu.
• Eşti foarte TRUE, aş vrea să fiu la fel de tru ca şi tine. Eşti de treabă şi îmi place că ajuţi omul.
• Muncitoare. Uneori exagerezi.

Sunt foaaaaaaarte curioasă câte dintre părerile de anul trecut ale colegilor mei s-au păstrat şi în prezent Bine, nu pot să zic că m-am schimbat extraordinar de mult, dar cred că un an în plus te ajută să ajungi să cunoşti un om MAI bine decât îl cunoşteai până atunci. Chiar mă gândesc că ar trebui să facem jocul ăsta în fiecare an şi să să vedem, la sfârşitul clasei a 12-a, cum ne-au perceput colegii în fiecare an din cei 4 de liceu şi cum ne-am schimbat de la 15 până la 18-19 ani. Şi nu, chiar nu e nevoie de semnături (inteligenţa vizuală încă mă ajută foarte mult la recunoscut diferite persoane după scris). Pentru că, dacă e să te gândeşti bine, nici nu contează prea tare CINE ţi-a zis o anumite lucruri. Contează că ţi le-a zis şi că e posibil să fie adevărate. Eu chiar cred că jocurile astea te ajută la crearea unei imagini de sine cât mai aproape de realitate şi la corectarea sau de ce nu, amplificarea unor trăsături de-ale tale. Din cauza asta am fost, sunt şi voi rămâne foarte deschisă faţă de oamenii care vin şi-mi spun în faţă: “Uite, eşti aşa şi aşa. Îmi place foarte mult chestia asta la tine, dar pe cealaltă ai putea-o corecta”. Ştiu că am o mulţime de defecte şi chiar vreau să mi le corectez. Şi acela care mă ajută… e un om de toată stima.

Nu v-ar tenta şi pe voi să faceţi măcar o dată jocul ăsta?

Revenind.

Văzând ce-au scris despre mine, am ajuns la câteva concluzii:

1. Am (avut) curajul să mă deschid în faţa lor.

2. I-am ajutat de câte ori am putut.

3. Am fost seriosă în munca mea.

4. Încă am uneori probleme în a-mi învinge timiditatea.

5. Am o personalitate deschisă.

6. Nu m-am lăsat influenţat de ei.

7. Mi-am creat în mintea lor o imagine de persoană sigură pe ea.

Pretty good, huh?